Nu mai am nevoie de nimic, de absolut nimic,
numai dacă aș deschide gura să cer ceva,
s-ar ivi o mână care ar ridica un deget ca o secure,
aș privi în jos
unde mi-aș vedea capul retezat de pe vremea când
stătea țanțoș pe umeri și cerea orice,
nu orice i se dădea,
ba dimpotrivă i se lua totul,
ca acum să nu i se restituie nimic.
Nu, nu mai am nevoie de nimic,
la ce-mi trebuie să am nimicul pe care mi l-ar oferi
cu generozitate cei cărora le-aș cere
să-mi dea orice-mi trece prin capul care,
chiar dacă stă pe umeri,
este retezat,
pare a fi fără trup, care se plimbă liber prin capul
care se rostogolește sub semnătura lor întâmplătoare,
ca semnele pe copacii pedepsiți să cadă
rumeguș, cherestea, mobilier mut
prin casele prin care, deși toți se mândresc cu asta,
nimeni nu vorbește cu tine.
Am ceea ce-mi trebuie,
dacă aș avea mai mult, aș îndrăzni să mai cer și să mi se dea,
și aș primi,
însă dacă n-am nimic, de ce aș mai adăuga
încă nimicul pe care mi l-ar oferi
cei care cred că sunt meniți să-mi ofere din ceea
ce nu este a lor.
Ba chiar pot oferi din nimicul meu
celor care-l râvnesc
crezând că tocmai asta le lipsește,
încă un trofeu pe pereții lor
plini de capete împăiate care nu s-au plecat
pe când sabia lor era mai tot timpul scoasă din teacă.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o stare de resemnare și independență față de așteptările și ofertele celorlalți. Naratorul refuză să mai ceară ceva, preferând să se descurce cu nimic decât să primească favoruri ipocrite. În final, oferă chiar și nimicul său celor care îl râvnesc, subliniind absurditatea competiției pentru putere și validare.