Fata aceasta frumoasă îmi prisosește,
și femeia aceea frumoasă mă ademenește și eu trag cu privirea
în alte femei care nici nu știu că exist.
Îi spun să se așeze unde dorește,
Eu sunt peste tot,
numai lângă ea nu,
deși sunt chiriașul ei de ceva timp,
n-am intrat în ea așa cum intri de mai multe ori pe zi
într-o casă pentru care plătești chirie, impozite,
o văruiești an de an,
locuiești în ea
până când simți cum te ejectează
pentru că ai rămas dator de la ultima plată
când ai dormit o lună în altă femeie
care ți-a cerut mai mult și tu i-ai dat.
Casa aceea era mult mai călduroasă,
plăcerea de a o locui un timp merita toți banii,
alții îi văruiseră pereții,
alții îi reparaseră acoperișul,
iar tablourile de pe pereți se pierdeau în mii și mii de oglinzi
pe care nu eu i le cumpărasem,
ieșeam din ea fericit și intram în ea mult mai trist,
intram în ea fericit și ieșeam din ea mult mai fericit.
Fata aceasta este ca o garsonieră dintr-un oraș
friguros în care ajungi și nu găsești unde să înnoptezi,
în zori când pleci îi privești ferestrele
ca pe niște pleoape de după care ești
uitat pentru totdeauna.
Și e atât de bine,
și nu, nimic pe lume nu e de prisos!
Sensul versurilor
Piesa explorează tema infidelității și a alienării emoționale printr-o metaforă complexă a relațiilor ca spații locative. Naratorul se simte detașat de partenera sa, căutând confort temporar în alte relații, dar realizând în cele din urmă că toate experiențele, chiar și cele dureroase, au un sens.