Gabriela Melinescu – Cămașa Albă

A plecat la vânătoare tatăl meu, tatăl meu
Încuiindu-și în casetă de aramă dantura de minereu.
Ca un voievod candid de draci plin și de
hematii a plecat lăsând în cui singură cămașa lui crin crescut în gratii
Aleluia,
Ale lui.
Se aude cum respiră ca un muzical ostatic
Între tatăl meu și ea umblă aer galben static.
Nările tăcut în aer
îl adulmecă
se simte
umbră roșie venind
lin incinerând veșminte.
Vine peste alb.
brusc se face
o transfuzie de roșu
în țesutul rupt de rufă
sunt ca fumul
ce rămâne
după ce-a fost biciuit
de spaimă drumul.
Și sufletul stâng se așază
între coaste și îl strâng.
Vine de la vânătoare tatăl meu, tatăl meu,
mama spală în final
roșie cămașă,
albul cade-ncet pe guler
și pe pereți
din nostalgicul oval.
Să vorbim încet cuvintele mele cu păr
de animal pe ele și împotriva cui
Aleluia,
Ale lui.