O măicuță singurea
Își ascunde lacrima,
Că de când poștașu-așteaptă
A prins rădăcini în poartă,
Stă în poartă măicuța
Și în gând își zice-așa.
„Măi poștașule, om bun,
Mă uit iar cum treci pe drum,
Treci grăbit, nu te oprești,
Căsuța mi-o ocolești,
Tu la toți le duci scrisori,
Dar pe mine mă-nconjori.
Spune, bunule poștaș,
N-ai pierdut niciun răvaș,
Oare chiar n-ai, n-ai nimic
De la băiatul cel mic
Poate măcar vreo scrisoare
De la fata cea mai mare?.
Dragii mamii, viața-i mare
Și nu-ncape-ntr-o scrisoare,
Eu nu vreau prea mult să-mi scriți,
Vreau să știu cum mai trăiți,
Scrieți-mi de sănătate
Că-i mai bună decât toate!”
Sensul versurilor
O mamă în vârstă așteaptă cu dor vești de la copiii ei, simțindu-se singură și îngrijorată. Așteptarea scrisorilor devine o obsesie, iar starea ei de sănătate este direct legată de binele copiilor.