Plouă rimel și
noi ne iubeam,
prin cerul terestru,
prin cerul de opal.
Prinde-ți părul-n nori
și viceversa.
Îmbrățișări, apoi împerecheri,
apoi vers alb ca
azi nu mai stă nimeni să se uite în cuvinte.
Tu stai cuminte, eu stau, dar
uite luna, stai cuminte!
Când aerul începe să curgă, stai cuminte că
Dumnezeu vrea să se culce, stai cuminte că
Dumnezeu vrea să se cruce!
Fluturi în stomac, început de ulcer.
Sărută-mă pe frunze să nu văd că scoți briceagul.
Vântul ne pătrunde, vântul ne desparte.
Nici ceasul nu mai are ce să ne arate,
tot stă de când s-a oprit la fără jumătate.
Nici ceasul nu mai are ce să ne arate
tot stă de când s-a oprit la fără jumătate.
Să toastăm gen pentru ce a mai rămas din noapte,
ultima gură de cafea cu zahăr și cu la-.
Lasă că tremurăm ca flăcările când ne plouă în mansarde,
tremurăm, da’ ploaia-i bună, casa arde
sub noi care ne-nmulțim ca origami,
rătăcind ca sângele printre organe.
Sub noi mototoliți ca adevărul,
vărsându-ni-se literele pe trotoare.
Sub noi care ne-nmulțim ca origami,
rătăcind ca sângele printre organe.
Sub noi mototoliți ca adevărul,
vărsându-ni-se literele pe trotoare.
Nu te-nchide până sus că plouă informal.
Oamenii sau păsările,
cine-s mai murdari?
Sensul versurilor
Piesa explorează complexitatea unei relații printr-o serie de metafore puternice. Iubirea și deziluzia se împletesc, creând un tablou al fragilității și al efemerului.