Fortuna mi-au pus cărturarii nume,
Iar tu, François, strigi că sunt rea și crudă,
Ce nu ești om cu fală și renume.
Mai buni ca tine-n vărării asudă
Și sparg în ocne pietrele cu trudă.
Te plângi, cu toată viața de rușine?
Nu ești tu singurul, și nici nu se cuvine;
Privește-mi faptele de-odinioară bine,
Ce mulți viteji s-au prăpădit prin mine;
Pe lângă ei, știu, ești un biet poltron.
Stai liniștit și vorba ți-o aține.
Să te-nvoiești cu ce ți-am dat, Villon!.
Pe marii regi îmi cășunase mie
În vremurile vechi, de altădat’.
Priam muri cu-ntreaga lui armie,
Cetate, turn și zid nu l-au scăpat;
Lui Hanibal, ce soartă i s-a dat?
În Cartagina moartea l-a învins,
Pe Scipio, așișderi l-a cuprins;
Senatului pe Cezar l-am vândut;
Pompei în Eghipet a fost pierdut;
Într-un vârtej pe mări pieri Iason;
Prin foc poporul Romei l-am trecut.
Să te-nvoiești cu ce ți-am dat, Villon!.
Iar Alexandru, care-atât s-a războit,
Tânjind spre stelele Pleiadelor, și el
De mâna mea pieri: l-am otrăvit.
Regele Alfazar căzu peste drapel
Pe câmpul de bătaie. În ăst fel
Mi-s faptele și-asemeni vor urma,
Căci n-am la nimeni socoteli a da.
Pe Holofrenes, idolatru blestemat,
Iudita l-a străpuns, dormind în pat,
În cortul lui, cu un pumnal. Pe Absalon?
Pe când fugea, de păr l-am spânzurat.
Să te-nvoiești cu ce ți-am dat, Villon!.
François, de-aceea să asculți ce-am zis:
Socoată de n-aș da la Domnu-n Paradis,
Te-aș fi tras ca pe-o zdreanță prin dârmon,
Și pentru un păcat, zece-aș fi scris.
Să te-nvoiești cu ce ți-am dat, Villon!
Sensul versurilor
Piesa este un monolog al Fortunei, personificarea sorții, care îi amintește lui François Villon de inevitabilitatea destinului și de faptul că nimeni nu poate scăpa de soarta sa, nici măcar cei mai mari conducători sau eroi. Fortuna își justifică acțiunile prin exemple istorice, subliniind că ea nu răspunde în fața nimănui, cu excepția lui Dumnezeu.