Îmi e ploaia la-ndemână.
I. Îmi e ploaia la-ndemână, Mai mult ca o soră bună
Ea picură stropi de ploaie, Eu din ochi lacrimi amare
Ea udă pământul bine, Să crească grâul de pâine
Eu cu lacrimi, durerea, Ca s-a făcut lumea rea.
II. Îmi e soarele un frate, Că arde pământu-n spate,
Pe mine mă arde-un dor, De râsul oamenilor.
Pământul se încălzește, Parcă mai bine rodește
Oamenii au greutăți, Și eu la fel ca ei toți.
III. M-a vorbit lumea vorbit, Și nimic n-a folosit
M-a vorbit și-a tăcut, Eu de viață mi-am văzut
A ‘ncercat fără folos, Să mă vadă cum stau jos
Dara eu m-am ridicat, Și-am luat totul de la cap!
Sensul versurilor
Piesa exprimă o legătură profundă cu natura, folosind ploaia și soarele ca simboluri ale alinării și durerii. Vorbește despre depășirea greutăților vieții și despre puterea de a te ridica după ce ai fost doborât.