Mare-i Crișul la Tinca,
Cu dragoste l-oi seca
Că nu-i luntre, nici hinteu
Să mă duc la badea-al meu.
Peste Criș și peste tău
Ard două lumini de seu,
Ziua arde, noaptea ninge,
Nimeni nu le poate stinge.
De când am trecut Crișul
Doru-mi rupse sufletul,
De când trecui Crișul Alb
Nu mai pot de dor și drag.
De când am venit la tine
Și la Criș îi pare bine,
Că și dorul are-un leac
Pentru badea ce ți-i drag.
Sensul versurilor
Cântecul exprimă dorul profund al unei fete față de persoana iubită, dor accentuat de distanța fizică simbolizată de râul Criș. Natura participă la starea ei emoțională, iar reîntâlnirea aduce alinare atât fetei, cât și râului.