Strigătură:
Lumea zice că-s buiacă,
Eu cânt că mi-i lumea dragă.
Aruncă-mă-aș, aruncă
Mai sus ca și negura,
Aruncă-mă-aș pân’ la nor
După gura cui mi-i dor.
Hei, dorule, dor,
Dar nu mă lăsa să mor!.
Strigătură:
Badea-mi zice floare dalbă,
El nu mă vede de dragă.
De-aș putea dorul să-l vând
M-aș duce lunea la târg,
Lunea-n târgul Oradii
Să scap de dorul badii.
Hei, dorul badii,
Doară mi-oi mai reveni!.
Strigătură:
Lasă-mă, Doamne, să mor
La badea pe pieptul gol.
La o margine de sat
Vine dorul meu turbat,
Măi dorule, du-te-n lume,
Lasă-mă s-am zile bune.
Hei, dorule, dor,
Dar nu mă lăsa să mor!.
Strigătură:
Măi dorule, du-te-n lume!.
Maică, de-oi zăcea de dor
Nu mă duce la doctor,
Doctorii n-au niciun leac,
Numai omul ce ți-i drag.
Hei, dorule, dor,
Dar nu mă lăsa să mor!.
Lasă-mă, Doamne, să mor
La badea pe pieptul gol,
Lasă-mă, Doamne, să zac
Cu badea pe după cap!
Hei, dorul badii,
Doară mi-oi mai reveni!.
Strigătură:
Lasă-mă, Doamne, să zac
Cu badea pe după cap!
Sensul versurilor
Cântecul exprimă dorul profund resimțit față de persoana iubită, dorința de a fi alături de ea chiar și în moarte. Se invocă divinitatea și se menționează neputința medicinei în fața dorului, subliniind că doar persoana dragă poate alina această suferință.
