Dragu’ mi-i vara la fân
Pe câmpul cu rozmarin,
S-aud valea vâjâind
Și pe badea fluierând.
Eu cunosc fluierul lui
Că-i copil de-al dorului,
Și-l cunosc pe fluierat
Că-i e dor de sărutat.
Fluieră badea-n grădină
De nu pot mânca de cină,
Fluieră badea cu drag,
Eu ies cu cinuța-n prag.
Bade, gura ta izvor
Nu de apă, ci de dor,
Cine se-adapă din ea
Nu te mai poate uita.
Sensul versurilor
Cântecul exprimă dragostea și dorul resimțite într-un cadru natural idilic, vara la fân. Fluierul băiatului trezește sentimente puternice, iar gura lui este văzută ca o sursă de dor, de care nu te mai poți desprinde odată ce ai gustat.