Roata fântânilor și prăfuirea vorbelor la garduri.
Nume aduse-aminte. Trece lumea.
Părinții au fost uitați. Acum începe
uitarea noastră ca o fermentație
a umbrelor, cu mustul.
Mișcarea spițelor continuă să ducă
pogoane de porecle
hăt, la Borcea; acolo, de Sfântă Maria Mică,
se face bâlciul faimei.
Să rămânem,
să întrebăm, să cumpărăm, să vindem..
Ne-am dus cu mâna goală
și ne-ntoarcem
c-un car pe-atâta de nimic –
nici vreme nu a fost să ne tocmim.
Miroase lumea a marfă nouă.
Strigarea ei
ne-a împuiat urechile!..
vol.”Epitaf”, editura Cartea Românească, 1981
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra trecerii timpului și uitării, folosind imaginea unui bâlci ca metaforă pentru viață. Se vorbește despre cum oamenii se duc și vin, adesea fără a obține nimic semnificativ, și despre cum amintirile se estompează.