Firicel mătase albă,
Pune doru-n flori de nalbă,
Leagă-l și-n batistă albă
Și dă-l pe apă să meargă,
De-i vedea că mai plutește
Să mai tragi un nădejde.
Trandafir și-o buruiană,
Sufletul mi-e numai rană,
Măi neicuță de demult,
Să nu crezi că te-am urât,
Te-am urât două, trei zile,
Dar mi-e gândul tot la tine.
Când mă duc vinerea-n târg
Cumpăr pâine, nu mănânc,
Aș mânca pâine cu pește
De mine nu se lipește,
Suflețelul păcătos
Mă mir că nu-l pierd pe jos.
Vers refren: Neiculiță!
Vers refren 2: Măi Gheorghiță!
Sensul versurilor
Cântecul exprimă dorul profund și suferința cauzată de o iubire trecută. Chiar și cu resentimente trecătoare, amintirea persoanei iubite persistă, iar gesturile simple devin încărcate de semnificație și tristețe. Speranța reînvie timid, dar durerea rămâne palpabilă.
