Verde de sipică
Și de măturică,
Pe-o uliță strâmtă,
Strâmtă și boltită
E o casă mică
Cu ferești de sticlă,
Cu porți de cicoare
Și poteci de floare.
Verde stejărel,
Face-m-aș inel,
El cu pietre scumpe
Să m-arunc în curte
Pe lângă fântână
Să-i fiu la-ndemână
Neicuții când trece
Să bea apă rece.
Că nu am răbdare,
Sufletul mă doare,
Doar el c-o vedere,
El îmi dă putere,
Să mă poarte-n mână
Un an și o lună,
Că nu am odihnă,
Noaptea văd lumină,
Patimă mai grea
Ca asta a mea
Nu găsești pe lume
Doar în piept la mine.
Sensul versurilor
Cântecul exprimă dorința profundă și nerăbdarea unei persoane îndrăgostite. Ea tânjește după apropierea de persoana iubită, fiind dispusă să se transforme într-un obiect neînsuflețit pentru a-i fi mereu la îndemână. Dragostea ei este o patimă mistuitoare, unică și copleșitoare.