Neiculiță, floare dulce,
Unde te-aș găsi te-aș smulge
Și te-aș răsădi-n grădină
Și te-aș secera cu milă,
Mi te-aș face snop în prag
Ca să te privesc cu drag,
Și te-aș secera mărunt
La o moară de argint.
Și te-aș cerne prin sprâncene,
Și te-aș frământa-n inele,
Te-aș păstra-n inima mea
Doar așa s-o stâmpăra,
Că iubitul de furat
Ca pâinea de cumpărat
O ciupești pân-o sfârșești
Și sătul tot nu mai ești.
Sărutarea cea dintâi
Fragă dulce din câmpii,
Sărutarea cea din urmă
Fragă dulce-n plină brumă.
Cine-i om și se pricepe
Știe dorul când începe,
Vara din câmpul cu flori,
Seara pe la șezători,
Unde calci urmă nu faci,
Unde șezi nu te mai vezi,
Cine-i om atunci iubește
Că nu se mai dovedește,
Dragostile cele mari
Ies în drum parcă-s tâlhări,
Cine-i om atunci iubește
Că nu se mai dovedește.
Sensul versurilor
Cântecul exprimă un dor profund și o iubire idealizată, folosind metafore agricole și elemente din natură. Sentimentul este unul de melancolie și de căutare a unei iubiri care nu se mai dovedește, o iubire intensă și mistuitoare.