Lume, lume, soro lume,
Când să mă satur de tine,
Lume, soro lume?
Când s-o lăsa sec de pâine
Și păhăruțul de mine,
Lume, soro lume!.
Eu atunci m-oi sătura,
Eu atunci m-oi sătura
Când mi-o suna scândura,
Popa cu cădelnița
Lume, soro lume,
Când n-oi mai fi pe pământ
Și m-or băga în mormânt,
Lume, soro lume!.
Eu de mamă și de tată
Nu mă satur niciodată,
Lume, soro lume,
Nici de frați, nici de surori
Nu mă satur până mor,
Lume, soro lume!.
C-așa-i lumea trecătoare
Unul naște, altul moare,
Lume, soro lume,
Ăl de naște necăjește,
Ăl de moare putrezește,
Lume, soro lume!
Sensul versurilor
Cântecul exprimă o meditație asupra naturii trecătoare a vieții și a inevitabilității morții. Vorbitorul nu se va sătura de lume decât atunci când va muri, subliniind atașamentul față de viață, familie și, implicit, regretul față de finalul inevitabil.