Frunzuliță, măr mustos,
Pe cel câmp verde, frumos,
Treace-un voinic de folos,
Pe-un cal negru mângâios,
E Ionel al florilor,
Drăgălașul fetelor,
Dragostea nevestelor,
Iubitul copilelor!
Dragostea nevestelor,
Iubitul copilelor!
Și mergea, mare, neicuță,
Până da de-o poieniță.
Și-n mijloc de poieniță,
La umbra de fântâniță,
Frumoasă doarme-o copiliță,
Cu păru’ strâns în codiță.
Codița-i cade pe spate,
Inima lui Ion se zbate,
Ca un puișor de șarpe
Când îl prinzi și dă să scape!
Deștepta-o-aș, nu m-aș îndura, of,
Că prea doarme un somn bun, of!
Lângă ea m-aș așeza,
Nu cumva s-o speria?
Fetița când se trezea,
Începea de se văita:
Cum făcui de-adormii?
Singură mă logodii!
Duce-m-aș cu vântu’-n nori,
De dragoste și de dor!
Duce-m-aș cu norii-n vânt
După-al dragostei cuvânt!
Sensul versurilor
Un voinic pe nume Ionel întâlnește o fată dormind într-o poieniță. El ezită să o trezească, dar fata se trezește singură, exprimându-și dorința de dragoste și de a se logodi.