Inimioară, inimioară,
Ce foc mare te doboară?
– Mă doboar-o boală grea:
Dorul și cu dragostea!
– Inimioară, inimioară,
Rabdă pân’ la primăvară
Să te scot pe ulicioară
În car plin de tămâioară.
Inimă nenorocoasă,
Ce să-ți dau să fii voioasă,
Inimă cu dor prea mult,
Când să te mai văd râzând?
Inimioară ca la mine
Nu mai da, Doamne, la nimeni,
Inimioară ca a mea
Nu mai da la nimenea!
Inimioară, inimioară,
Rabdă pân’ la primăvară
Să te scot pe ulicioară
În car plin de tămâioară.
Sărmana, inima mea
Cere doctorii să bea!
Inimioară, ce te zbați
De coaste și de ficați?
Inimioară, stai pe loc
Să-ți pun lacăt la mijloc,
Să-ți pun lacăt de argint
Cu lănțucul aurit
Să știi că-i de la iubit,
Pe mine m-ai prăpădit!
Sensul versurilor
Cântecul exprimă suferința unei inimi îndurerate de dor și dragoste. Inima este personificată și implorată să aibă răbdare, fiind comparată cu o inimă bolnavă care caută alinare.