Frunzuliță mărăcine,
Ce-o avea lumea cu mine,
Nu fac nicio stricăciune,
Numai dragoste pe lume.
Iubește, neică, iubește
Ca vremea se vremuiește,
Tinerețea-mbătrânește
Și dragostea se oprește.
Și iar verde foi de viță,
Veneam seara pe uliță
Cu struguri negri-n basma,
Cu obrajii ca para.
Azi poteca n-o mai ști,
Pe sub sălcii nu mai vii,
Eu nu-mi găsesc alinare
Ca apa când vine mare,
Vino, neică, vino-n grabă
C-a dat mugurul la iarbă.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o nostalgie profundă pentru o iubire trecută și o conexiune pierdută cu natura și cu timpul. Vorbitorul se întreabă de ce lumea pare să-l fi abandonat, simțind o lipsă acută a prezenței persoanei iubite și a bucuriilor simple de odinioară.