Sfios gol, sălbatec, se ascunde
Un troglodit în peșterile munților.
Nomad, el rătăcea prin lanuri
Și le devasta.
Vâna cu lancea și săgețile sale
Îngrozitor, el străbătea pădurile.
Vai de aceia, pe care valurile-i aruncau
Pe aceste coclauri prăpăstioase.
Din Înălțimi Olimpiene
Scoboară o mamă, – Ceres, care căuta
Pe Proserpina ce i-a fost răpită:
Lumea zace înaintea ei în toată a sa grozăvie
Nici ascunzătoare, nici ospeție.
Zeița nu știe nici unde să se ducă.
Aci cultul zeilor
E necunoscut: nici un templu.
Roadele țarinelor, struguri gustoși
Nu-mpodobesc nici un ospăț;
Mai fumegă numai rămășițele hoiturilor
Pe altarele însângerate
Și pretutindeni unde ochiul trist
Al Ceresei privește
În umilirea sa adâncă,
Omul se oferă pretutindeni privirilor zeiței.
Pentru ca din umilirea-i, prin puterea sufletului său,
Omul să poată a se ridica.
Trebuie că străvechea mamă, Pământul,
Să facă un veșnic tratat de alianță.
Sensul versurilor
Piesa explorează condiția umană primitivă și potențialul de transformare prin suferință și credință. Zeița Ceres caută în lumea dezolantă o speranță pentru umanitate, sugerând că, prin umilință și forța interioară, omul se poate ridica.
