Eugeniu Măgirescu – Infirmitate

N-ai voie să cânți, să vorbești,
Să dormi, să te rogi, să scrii, să citești,
Să vezi om, să vezi cer,
Sau să te uiți pe ferești,
Că-ndată te-nmoaie, cu fier
Nemernicul ăsta de ochi temnicer.
Cu toți, la o toacă mâncăm,
Bem apă, gândim, respirăm
Ori ne crispăm pe-o dungă de pat, pe-un coșmar.
Dresorii ne dau să gustăm
Pe sponci, cât vor ei, numai doar
Să nu rămânem datori la dosar.
Sub ziduri, privirea-n pământ.
N-ai voie să scoți un cuvânt.
Vreodată la grefă, la baie, la vânt;
Curg zdrențe din straie vărgate.
Și bate ciocanul la nituri, și bate!!
C-am vorbit, c-am scris pe curea, c-am privit înapoi,
Ori ne-am cârpit vreun năluc de veșmânt.
Ni-e inima sloi,
Și visul în gratii e frânt,
Iar temnița tace, mormânt.
N-ai voie să gemi, nici să zaci,
Să te gândești la ai tăi, să faci, să desfaci,
Ori vreo umbră pe ziduri, cu duh să-nfiori
Pe temniță-i scris „umilință”, gârbaci
Nu-i voie să speri alte zile, alți zori.
N-ai voie măcar nici să mori.
Hăi, tu! Libertate cu botniță, hăi,
Cum joci tontoroiul călăilor tăi!!
Pe oase, pe răni, pe coșciuge,
Pe strâmbe-arătări de flăcăi,
Pe toată țara ce geme și muge!!
Cum te-au mai prins, golanii ăștia-n belciuge!!