Inima n-o mai rabda.
La izvoare răcoroase
Unde sunt poieni umbroase
Unde omul nu pășea
Veșnicia se ascundea.
Și nu-i cale de găsit
Că prea mult s-au rătăcit
Încercând să-și întâlnească
Veșnicia împărătească.
Când munții s-or plictisi
Și codrul n-o înverzi
Păsările n-or cânta
Apele de vor seca
Stele n-or mai luci
Noi tot nu ne vom opri
Orice ar fi
Dragoste de n-ar mai fi
Tot am iubi
Lumile de vor seca
Sufletul tot va cânta
Pe pământ până când
Inima n-o mai rabda.
Folclorul ne cântă dorul
Când dorul de casă seacă izvorul din noi
Când iată cum apar munți de nevoi
Dar ce știu ei despre noi
Noi nu dăm înapoi
Un sunet de bucium ne-adună șiroi,
Ne scapă din văi, ne arată alte căi
Nu-i o întâmplare
Ne aduce aproape de voi
Norocu-i ca un joc de zaruri
Te arde ca jarul, te ține în valuri
Cumva nu mă dau după cine-mi dă lauri falși
Iubirea-i mai sus decât daruri și caș
Uită de mine, fă pași
Nu suntem pe același făgaș
Poate cu-n pic de curaj
Scapi de miraj
Te uiți în gol și sari.
Când munții s-or plictisi
Și codrul n-o înverzi
Păsările n-or cânta
Apele de vor seca
Stele n-or mai luci
Noi tot nu ne vom opri
Orice ar fi
Dragoste de n-ar mai fi
Tot am iubi
Lumile de vor seca
Sufletul tot va cânta
Pe pământ până când
Inima n-o mai rabda
Sensul versurilor
Piesa exprimă un dor profund și o legătură puternică cu natura și tradițiile. Vorbește despre perseverența în fața greutăților și despre puterea iubirii și a sufletului de a transcende obstacolele, chiar și în fața sfârșitului lumii.