Toamnă și frunze de aur..
frunze picând
pe două case de fier,
pe două case de bani
ce cresc ne-ncetat.
(„Creșteți, oh, creșteți
până la cer
fermecătoarelor! ”
„Stelele-au zimți..
ce scăpărătoare monede fără stăpân! ”)
Sună văzduhul întreg tulburat:
– Le va-ngropa și pe ele-n tezaur!
(Taci! Nu te privește!
Unde-s contabilii? Uite, începe să plouă..)
Și cade o ploaie
pe una din case,
duruie-o ploaie de oase,
de cranii, de tibii
(„Se-ntorc de pe câmpul de luptă.
Cine spunea că n-or să revină? ”)
și e un ropot de tobe, de tobe,
de cranii, și tobe,
și osemintele galbene-au luciu de aur..
și tobele bat, și ropotul
ploii tot bate, tot bate,
și osemintele toate
în ropot de tobe căzând,
pe-acoperișul casei de fier,
cum îl ating
se preschimbă-ntr-o ploaie de aur,
într-o fecioară ploaie de aur
cu plisc de erete,
cu plete învăluind, șerpuitoare,
casa de fier,
păzind-o cu gheare de aur.
Pe pieptul pătrat, cu sâni monstruoși de aramă,
al casei de fier,
lucește-o emblemă de aur
pe care stă scris:
„DE NEDOBORÂT! ”.
Și lin,
cum ai purta
din creștetul cerului
pân’ la pământ
un piepten de ape,
ploaia se mută lucind pe cealaltă casă
și – melodioasă acum – începe să cânte
cu altfel de glasuri,
și cade pe cealaltă casă de fier ce crește întruna
o ploaie de-orez și de perle,
o ploaie cu stropi de orez și de perle,
de-orez și de lacrimi,
de lacrimi și perle,
de lacrimi, de lacrimi, de lacrimi,
și casa de fier le bea
și tot crește spre stele,
tot crește ca sora ei bună..
Și-orezul, și lacrimi, și perlele,
căzând pe acoperișul
casei de fier, se preschimbă
într-o fecioară ploaie de aur,
fără ochi și fără urechi,
păzind cu ghearele-i
casa de fier..
Și-adânc îngropată
în pieptul de fier
al casei de bani,
o emblemă
de aur
arată cuvintele:
„DE NEDOBORÂT! ”.
Surde brâie de piatră
păzesc colosale
ca niște mamuți
grelele case,
în vreme ce-o muzică
de milioane
de neobosite mașini foșnitoare
de calculat
țese-o maramă de cifre și semne
cetății ce, bând ploi de aur,
se-avântă mereu, să soarbă și stelele –
și muzica, iată, șoptește și ea
stăpânului caselor negre
aceleași tainice vorbe:
„DE NEDOBORÂT! ”.
Un crâncen atlet
cu cap de granit,
nepăsător,
cu mușchi ondulând de monede,
stă-ntins de-a curmezișul cetății
ca un al doilea zid
și-n ochii lui se răsfrâng
cuvintele:
„DE NEDOBORÂT! ”.
Un vuiet, însă, ca din mii de trombe
de vijelii se-abate pe oraș
și-acum – privește! casele de lemn
ale săracilor
sînt smulse ca niște aripi de fluturi
și azvârlite
în oceanu-n spume.
„Războiul” – se gândește negustorul,
în timp ce grindini, ploi arzând, de-obuze,
încep să curgă și peste cetatea
în care se-află casele de fier.
Cad pe cetate ploile de-obuze
și nu o pot pătrunde,
dar, atingând-o,
se preschimbă, iată,
în grele pungi, rotunde,
ce zuruie și se rostogolesc
ca niște capete,
ca niște capete de oameni,
umplând de-o liniște fără de margini
stăpânul,
care se-afundă adânc, tot mai adânc,
ca-ntr-un hamac legănător,
în plasa
de muzici ademenitoare,
în plasa foșnitoarelor mașini de calculat..
Sensul versurilor
Piesa descrie un peisaj distopic în care bogăția și puterea (reprezentate de casele de fier) cresc neîncetat, hrănindu-se cu resurse și ignorând suferința. Războiul și inegalitatea sunt elemente constante, iar negustorul, simbol al capitalismului, se afundă într-o lume iluzorie de bogăție, indiferent la distrugerea din jur.