Tu arunci sclipiri de soare pe șesuri și coline,
Spre coastele-n floare apleci copaci străbuni,
Și mările le legeni ca niște cupe pline
În ritmul fără stavili al marilor furtuni.
O, tu, ce-n cupa goală mai vezi încă lucind
Cel mai amar din plânsu ce l-aș fi plâns vreodată,
Îți dau inima-ntreagă s-o umpli mai curând,
E largă și adâncă și veșnic însetată.
Îi trebuie putere și pace și lumină.
Să pui în ea apusuri cu mari speranțe-n ele,
Și zori săltând pleoapa cu raza lor senină,
Și proaspăta răcoare a serii din vâlcele.
Și astre gânditoare, și cerurile toate
În inima aceasta cu-abisuri să se-afunde,
Și ea s-adoarmă-n cânturi supreme, avântate,
Ce leagănă toți sorii prin spațiale unde.
Când va fi plină, Doamne, de ale tale glorii,
Ea va vedea zâmbindu-i în treacăt o durere,
Și peste strălucirea din clipe iluzorii,
Se va-mbăta de-o calmă, puternică tăcere.
Sensul versurilor
Piesa este o invocație către divinitate, cerând umplerea sufletului cu putere, pace și lumină. Vorbitorul își oferă inima, simbol al emoțiilor și aspirațiilor, pentru a fi umplută cu esența divină și frumusețea naturii, aspirând la o stare de calmă tăcere și împlinire spirituală.