I.
Se-atârnase de-o trăsură,
Dar un sfârc de bici l-a dat
Jos, în glodul de pe stradă,
Și, sculându-se-nciudat,
Face-un semn cu pumnu-n aer,
Care spune neted: – Nici
Că mă las, când voi fi mare,
Să nu-ți trag și eu un bici!.
II.
Mama-i dusă-n târg și tata
După treburi – el stă jos
Și, cu fruntea strânsă-n palme,
Plănuiește-un joc frumos.
O, ar ști el să se joace –
De-ar avea cu ce – dar, faci
Jucării din ce-ți dă mâna,
Când părinții sunt săraci.
Ca un om ce-și știe rostul,
Robotește-acum, tiptil:
Într-o ladă hârbuită,
Minunat „motomobil” -.
Scăunașul mic e „capra”
Și ulciorul e „motor” –
Să mai spuie și-azi părinții
Că nu-i mare Puiul lor.
III.
Ceață, frig, noroi și apă
Ce se scurge-n șanț murdar,
Ici și colo mai mijește
Raza unui felinar.
Fluiere de fabrici, larmă
De copii cu cărți în mâini,
Lucrători ce-ncep în silă
Munca unei săptămâni.
Larmă, zbucium, apă, ceață
Și, deasupra tuturor,
Luptă soarele să-nvingă
Neclintirea unui nor.
Sensul versurilor
Piesa descrie copilăria unui băiat sărac de la marginea orașului, care, în ciuda greutăților, își folosește imaginația pentru a crea o lume a lui. El visează la un viitor mai bun, în timp ce se confruntă cu realitatea unei vieți modeste.