Astă noapte, când scriam
Un poem, un oarecare
Mi-a bătut ușor la geam
Ștefan Vodă, domn cel mare.
L-am servit c-un vin-pelin,
Mi-a părut bătut de gânduri,
A lăsat paharul plin,
Cum făcea și-n alte rânduri.
– De departe vin, – mi-a spus, –
Vreau să văd această țară,
Pe care o am condus
Nu un an și nu o vară.
– Și-ai văzut-o?
– Cum să nu?!
O trecui de la hotare,
Altă țară îmi păru,
Ci o pradă fiecare.
– Cum o pradă?
– Precum poate,
Precum știe a prăda;
Frate dușmănește frate;
Mulți străini în țara mea!
– Nu se poate, nu se poate, –
Dau cu vorba să-l ogoi, –
Iar el zice:
– Măi nepoate,
Cine sânteți astăzi voi?
– Moldoveni, – răspund îndată, –
Moldoveni vom fi oricând.
– Eu știam că moldovenii
– Niciodată nu se vând.
– Nu se vând, părinte dragă,
Tu precum ne-ai învățat,
Poate vreun boier se vinde,
Vreun boier de la palat.
Sensul versurilor
Piesa descrie o întâlnire onirică cu Ștefan cel Mare, care se întoarce și constată cu tristețe decăderea țării, trădarea și dezbinarea dintre oameni. Dialogul subliniază contrastul dintre trecutul glorios și prezentul problematic, punând sub semnul întrebării identitatea și valorile actuale.