Am stat la pândă, sub un gard, o noapte-ntreagă
Cu gândul să ucid, căci mi-era foame
Și am rămas așa, târziu, în întuneric,
În liniștea orașului ce doarme.
Când am ieșit în stradă, tremuram
Și am scrâșnit, mușcându-mi pumnu-n dinți.
Doi oameni ce treceau au zis:
« Ah! Dumnezeu cu dânsul! Și-a ieșit din minți! ».
De-atuncea, port în mine răzvrătirea
Și suferința celor care tac,
Prieten nu mai sunt de-acuma
Altor, decât doar omului sărac.
Cu pumnii strânși – parcă-s de fier –
Strig mântuirea celora ce pier
Și-n lume ca un fulger mă avânt
Să semăn răzvrătire pe pământ.
Nu-mi pasă de nimic, de nimeni,
Sunt însetat după dreptate.
De-o fi ca să rămân chiar singur,
La poarta nimănui n-oi bate.
Sensul versurilor
Piesa exprimă sentimente puternice de revoltă și furie față de nedreptățile sociale. Protagonistul se simte obligat să lupte pentru cei săraci și asupriți, chiar dacă asta înseamnă să rămână singur.