Sub poale de codru verde
O zare de foc se vede,
Iar la zarea focului
Stau haiducii codrului,
Nu știu zece sau cincisprezece
Ori peste suta mai trece,
Ci mi-și frige un berbece,
Dar nu-l frige cum se frige,
Ci-l înfige în cârlige
Și-l întoarce prin belciuge
Ca să-i fie carnea dulce.
Sub umbra de păducel
Voinicii mănânc din el
Și din gură zic astfel:
„Codre, codre înfrunzit,
Ține-mă-n tine ferit,
Că nimic nu ți-am stricat
Și nu mă simt vinovat:
În tine de când intrai
Numai o creangă tăiai,
Armele de-mi atârnăi.
Le-aș fi pus, codre, pe jos,
Dar pământul-i umedos
Și fierul e ruginos.
Codre, codre, dușman ești!
Tu voinicii amăgești
Și de dușman nu-i ferești.
Cât ești, codre, de frunzos,
Iarna putrezești tu jos
Și voinicii zac la gros!”
Sensul versurilor
Piesa descrie viața haiducilor în codru, relația lor cu natura și sentimentul de fatalitate. Ei caută protecție în codru, dar realizează că acesta nu îi poate feri de soartă.