Chiar dac-ai fi cea mai urâtă,
cea mai urâtă de pe pământ,
vai te-aş iubi, poţi să mă crezi,
cum n-am făcut-o nicicând.
Chiar de-ai avea degete groase,
părul prea rar, genunchii prea mari,
vai te-aş iubi, poţi să mă crezi,
cum luna – lupii fugari.
R: Dar ştiu, ştiu, ştiu, ştiu foarte bine,
cu toate astea se-ntâmplă ceva..
Tu mă urăşti tot mai frumos,
Tu mă urăşti, dragostea mea!.
Chiar dac-ai fi tăcută ca piatra,
şi-ai desena semne pe cer,
vai te-aş iubi, poţi să mă crezi,
desenatoare de amplu mister.
Chiar de mi-ar spune alţii o mie:
„Pleacă departe, cât mai curând! „
vai te-aş iubi, poţi să mă crezi,
cu toată fiinţa mea tremurând.
R x 2
Sensul versurilor
Piesa explorează o iubire obsesivă și paradoxală, în care naratorul își declară afecțiunea necondiționată față de o persoană, chiar dacă aceasta îl urăște. Versurile subliniază acceptarea defectelor și a respingerii, sugerând o fascinație morbidă pentru relația toxică.