Un băiețel (cam așa cum ți l-ai dori – cu pistrui)
țâșnește din casă și începe să zboare
timpanele dau să-i pocnească de fericire
este o vară cât cerul, omizile ronță-ronțăiesc
din frunzele dudului.
Ar putea să ajungă din urmă zăpezile, ar putea
răsturna berbecii deasupra norilor
cu nuiaua de-alun.
El zărește
cu un ceas mai devreme piatra de care
se va împiedica bețivul din cârciumă,
el aude departe vântul sosind
să ridice în clarul fustelor
căsele transparente. strigă larva
coconului de mătase, dar și mătasea;
se reazămă – suveran peste sclavii furnicilor –
de curbura aerului, mușcă din fructele curcubeului.
Ți-l dăruiesc astfel, în patru dimensiuni, înainte să cadă.
Spre amiază îl va striga o voce, îi va fi sete și-atunci va bea dintr-un pumn de nămol apa fostei fântâni.
Sensul versurilor
Piesa evocă nostalgia copilăriei, prezentând un moment idilic și magic din viața unui băiețel. Finalul sugerează o pierdere a inocenței și o confruntare cu realitatea, simbolizată prin apa murdară din fântână.