Doamne,
Miroase satul tot a iarbă și-a lumină
Și stă-n genunchi sub tâmpla Ta de soare,
Pe creștet alb, un patrafir de floare
L-adună rugăciunea lui senină.
Și-așa neputincios, dar tare în credință,
În fiecare zi se-ndreaptă către Tine,
Cu tot ce-ai pus în el din slăvi senine
Cu tot ce-ai vrut din marea biruință.
Se-nchină simplu, ca un ram în vânt
Și răsădește-n cer un bob de gând,
Apoi se-ntoarce-n bulgăr, tremurând,
Cu fruntea mai lipită de pământ.
Se-ntrece-n câmp cu păsările Tale
Și bucuros se pierde pe ogoare,
Purtând pe umeri dimineți cu soare
Și umbre moi culcate peste cale….
Doamne,
E satul Tău și cuibul meu pierdut
Pe care-l port în aripile mele,
Cum aș purta o pulbere de stele
Din înălțimile prin care am trecut.
Sensul versurilor
Piesa este o rugăciune adresată lui Dumnezeu, în care satul este personificat și descris ca un loc sacru, plin de lumină și credință. Vorbitorul își exprimă legătura profundă cu satul natal, văzut ca un cuib pierdut pe care îl poartă cu sine.