Ce distanță infinită!
Câte râuri, câte mări,
Te despart, a mea iubită,
D-ale mele sărutări!
Însă sufletu-mi se duce
Către tine ne-ncetat
Și pe sânul tău cel dulce
Doarme dulce legănat.
Eu prin vis te văz tot jună,
Cu-ochii plini d-amor divin,
Cu cosița lată, brună,
Râurând pe albul sân.
Buzele dulci, parfumate,
Sufletu-ți ceresc trădând
Prin cuvinte înecate
D-un suspin adânc și blând,
Și răpită de plăcere,
Murmurându-mi: „Te iubesc!”
Apoi iară în tăcere,
Recăzând, amor ceresc!
Și în alba-ți mânioară
Ascunzându-ți fața lin
Ca o rază rumeoară
Ce s-ascunde dup-un crin.
Astăzi cine îmi va spune
O, suav și dulce dor!
Dacă-n sânul tău cel june
Nu s-a stins ai tău amor?
Căci se zice c-o iubire
În al femeilor sân,
Trece ca o fericire,
Ca un zefir pe un crin!
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorul profund și amintirea unei iubiri trecute, idealizată și percepută ca fiind pierdută în timp. Vorbitorul își amintește cu nostalgie de momentele dulci petrecute alături de persoana iubită, întrebându-se dacă sentimentele acesteia au dispărut.