Pe culmuța dealului,
Dealului Botoșanului
Se plimba, se tot plimba
Coroieș al lui Gheorghiță
Cu-a lui dalbă mândruliță
Pe doi cai moldovenești
Cumpărați din Ipotești,
Coroieș așa zicea
Către mândrulița sa:
– Știi, mândro, de când te-am luat
Niciun cântec n-ai cântat,
Cântă-ți, mândră, cântecul
Că mi-i drag ca sufletul!.
Floare mândră viorea,
Dară mândra ce grăia?
– De-aș începe a cânta
Văile or răsuna,
Munți înalți s-or dărâma,
Apele s-or tulbura
Și atunci ne-or auzi
Și în cale ne-or ieși
Ori Gruița căpitan
Cel cu pană roșioară,
Arză-i focul, câini turbați,
Parcă n-ar mai avea saț.
Tot ce văd al lor să fie
Și cată numai mânie.
– Cântă, mândro, frică n-ai,
Eu cu paloșul îi tai.
Și în cale se oprea
Și începe mândr-a cânta
Văile de răsunau,
Munți înalți se dărâmau,
Că pământul are-o lege
Ei nu pot ca s-o dezlege,
S-apărăm iarba cea deasă
Și pădurea răcoroasă.
Sensul versurilor
Un cuplu se plimbă pe dealuri, iar bărbatul îndeamnă femeia să cânte. Cântecul ei are puterea de a zgudui natura, dar ea se teme de consecințe, de a atrage atenția unor dușmani. El o asigură de protecția lui.