– La fântână, la izvor
Mă duc, mamă, că mi-i dor
De oleac’ de apă rece
Că mă tem ca să nu sece,
Mă duc iute-amu degrabă
S-aduc o cofă de apă.
– Tu, Danielă, fată, hăi,
Dar n-or dat lupii la oi,
Și ce ești așa de grăbită,
Fugi și-adu lemne la plită,
Lasă apa că nu seacă,
Fată, hăi, parcă ești beată!
– Lasă, mamă, lemnele,
Dă-mi fuguța cofele
Că grăiau vecinele
Că seacă fântânele
Și bădița mă așteaptă
Să m-ajute să scot apă.
– Danielă, tu copilă,
Nu ți-o plâns nimeni de milă,
Văd că razna ai luat
De când Petrea te-o pupat,
Arunci apa prin grădină
Și-o tai iute la fântână.
– Tu, mămucă, să-mi dai pace,
Eu mă duc că badea-mi place,
Nu-mi mai tăia calea-n prag
Că mă duc la cin’ mi-i drag,
De ți-i drag ori ți-i urât
El îi badea-al meu iubit.
Sensul versurilor
O fată tânără este nerăbdătoare să ajungă la fântână pentru a se întâlni cu iubitul ei, în ciuda obiecțiilor mamei sale. Ea își afirmă dragostea și intenția de a-l alege pe cel drag, indiferent de părerea mamei.