Vuiește depărtarea în dangătul de clopot,
Mai rece și mai aspru decât al iernii ger,
Dar sună-a sărbătoare și-a primăvară-n tropot,
Venind pe-un snop de raze aduse din eter.
Pe vechiul drum de care, zăpada se-nspăimântă
Și-ncearcă să se-ascundă în umbra unui nor,
Dar vântul îl gonește c-un șuier care cântă
Zăpezilor prohodul, în gerul muritor.
Mă-ndrept, cu bucurie, spre dealul după care
E casa ta, cu hornul ce fumegă frumos
A viață spre înalturi, a trai și-ndestulare,
A rugă peste norul ce-i face loc, pios.
M-aștepți, știai semnalul, iar masa ce îmbie
E gata așezată. Paharele de vin
Lucesc spre-o lumânare ca strugurii în vie
Când Soarele de vară îi mângâie, blajin.
Trec pragul, uit de iarnă și-mi las de tot afară
Ce mai aveam din doruri, cu gândul c-or muri
De frig și de uitare, căci pieptu-mi simte, iară,
Un dangăt ca de clopot, știind că ne-om iubi.
Daniel Vișan-Dimitriu
Sensul versurilor
Poezia descrie o călătorie nostalgică spre casa persoanei iubite în timpul iernii. Drumul anevoios este uitat odată cu revederea, dragostea alungând orice urmă de dor și frig.
