Fugi, alină-ți dorul! Clipele pierdute
Îți îndepărtează visul de-a-ntâlni
O fantasmă care, nopțile trecute,
Ți-a trezit dorința de a o-nsoți.
Dacă, printre gânduri, norii de furtună
Îți alungă pașii-n drumul altor zări,
Cheamă amintirea nopților cu Lună
Și trimite norii în adânc de mări!
Fugi ca vântul toamnei! Frunzele să fie
Un vârtej în urma pașilor fugari;
Uită de plutirea în melancolie
Și de izbucnirea stropilor amari!
Ia-ți alături visul și aleargă, aleargă!
Treci de văi de gânduri și-ascuțiș de stânci,
Tot ce te frământă, pașii tăi să șteargă,
Până la-ntâlnirea unor ochi adânci.
Dacă-n profunzimea lor vei recunoaște
Visul ce te cheamă-n dorul ne-mplinit,
Tu întinde-i mâna și de-acum cunoaște
Fericirea toamnei care a venit.
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorința de a depăși obstacolele și melancolia pentru a atinge un vis sau o aspirație profundă, simbolizată de întâlnirea cu "ochii adânci". Găsirea fericirii este asociată cu acceptarea schimbărilor și cu frumusețea toamnei.