În colțul bicicletei e tăcere,
căci sunt tristeți acolo-n somn ușor,
ce s-ar trezi doar la o adiere
de amintire-a unui plâns de dor.
Pe spițe-a apărut demult rugină,
pe șa sunt pete mari de mucegai,
pedalele-s bucăți ce se dezbină
și, de-ar putea vorbi, ar zice: “Vai,
ce mult aș vrea să fiu din nou frumoasă!
Ce mi-ar plăcea să mai călătoresc
și să mă-ntorc apoi, să vin acasă
ca altădat’, pe drumuri ce iubesc!.
Aș vrea să văd cum stâlpii și copacii
rămân în urma mea pe înserat,
ori cum, pe drum de țară-aleargă macii
spre lanuri de la care am plecat. ”.
Așa cred c-ar vorbi, dar nicio roată
nu mai e bună: spițele s-au rupt,
iar lanțul s-a blocat și niciodată …
Dar ce se-ntâmplă? Cine m-a-ntrerupt?.
E ca o ceață-n colțul bicicletei
și n-o mai văd … De neînchipuit!
Ca un izvor ce îi răspunde setei,
s-a transformat. Dorința s-a-mplinit.
Sensul versurilor
O bicicletă veche și uitată, simbol al trecutului, își exprimă dorința de a călători din nou. Prin puterea imaginației, dorința bicicletei se împlinește, sugerând o transformare miraculoasă.