Privesc o stea. Am lacrimi în privire
și-n suflet am o gheară care strânge
iubirea-mi care suferă și plânge
de dor, de vis, de stea, de amăgire.
Privesc o stea lucind în întuneric
și-o rog, pe cerul meu, să se oprească
o clipă doar și, poate, să-mi vorbească
în graiul neștiutului eteric.
“Iubită stea,
promite-mi începutul
din nopțile senine
și albastre,
primește-mbrățișarea
și sărutul,
ce îți trimit
acolo,
printre astre.”.
Mirată, steaua mea se-oprește-o clipă,
și mă inundă c-o sclipire caldă
ce fața-mi luminează și o scaldă
în raze ce speranțe înfiripă.
“Nu, dragul meu,
îți sunt
mult prea departe!
Destinul,
viața,
totul ne desparte.
Trăiește visul tău,
eu … pe-ale mele,
nu-ți căuta iubirea
printre stele!”.
Îmi simt obrazul ud, ceva îmi scapă.
O fi eterul chiar atât de rece?
E doar un vis ce caută să plece?
O, nu, e-aici, se zbate sub o pleoapă!.
Daniel Vișan-Dimitriu
(29 dec. 2015, Vol. “Călător prin gânduri”)
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorința profundă a eului liric de a atinge o iubire idealizată, personificată printr-o stea. Dialogul imaginar cu steaua dezvăluie distanța inevitabilă dintre vis și realitate, lăsând în urmă un sentiment de melancolie și acceptare a destinului.