Erau odată doi copii
Şi-un joc cum altul nu-i,
Frumos, ce nu poţi să-l deţii,
Căci e al nimănui.
Îl tot jucau, când îşi dădeau,
Acordul reciproc,
Şi comentau, şi se distrau,
N-ar fi plecat deloc.
În ochii lor erau scântei
Albastre sau mai verzi,
Şi sunt frumoşi copiii-acei,
Din ochi, n-ai vrea să-i pierzi.
Se mai priveau, din când în când,
Râzând, pe lângă joc,
Dar tot în joacă, admiţând
Că au avut noroc.
Dar, poate, timpul a trecut
Şi s-au maturizat,
Sau, poate, nu le-a mai plăcut
Şi l-au dorit schimbat,.
Căci unul, brusc, s-a ridicat
Şi, perorând cu foc,
A renunţat, şi-a declarat :
-Nu vreau să mă mai joc!.
A mai rămas un jucător
În locul de-acum trist,
O scenă-n care un actor
Se crede un sofist.
Ce caută un argument
În gândul cel indus
De furie-n inconştient,
.. Iar jocul e distrus.
S-a-ntors, curând, şi cel plecat
Privind înspre pământ
Bucăţi de joc împrăştiat,
Petale pe mormânt.
Au mai vorbit, s-au mai privit,
Şi-au renunţat la el,
Căci jocul poate fi lipit,
Dar n-ar mai fi la fel.
Sensul versurilor
Piesa descrie un joc inocent al copilăriei, pierdut odată cu maturizarea și schimbarea preferințelor. Renunțarea la joc simbolizează o despărțire și regretul că lucrurile nu mai pot fi ca înainte, chiar dacă ar fi reparate.