Călătoreai pe apele iubirii
în mângâierea unui vânt ușor
ce te-ndrepta, pe calea fericirii,
c-un suflu calm, spre-un țărm atrăgător.
Te-ai alintat, în micile balansuri,
pe valuri de tandrețe și de vis
ce îți păreau mirificele dansuri
din vremi descrise-n foi de manuscris.
Și ți-a plăcut, dar mersul tău pe mare
ți s-a părut prea singur și prea lin
și ți-ai dorit mai mult, ai vrut cu-ardoare,
furtuni aduse de un vânt străin.
Când au venit, te-au avântat pe valuri
ce te-au îndepărtat de calea lui,
departe de iubire și portaluri,
purtându-te sălbatic și haihui.
Iar vechiul vânt, acum, nu te mai vede,
iar de ar face-o n-ar ști niciun chip
de-a te aduce-n mare și nu crede
că te ajută-n marea de nisip.
Daniel Vișan-Dimitriu
(4 nov. 2015, Vol “Chipul iubirii”)
Sensul versurilor
Piesa descrie o călătorie metaforică a iubirii, inițial lină și plină de tandrețe, care se transformă într-o experiență tumultoasă și dezamăgitoare din cauza dorinței de mai multă intensitate. Finalul exprimă regretul și pierderea direcției, sugerând că căutarea aventurii a dus la pierderea iubirii inițiale.