A-mbătrânit și ea, cabana noastră,
de-atâta așteptare-n anii lungi,
iar lemnul ei e-acum uscat și fungi
îmi pare că se-adună sub fereastră.
Era, pe vremuri, un pervaz acolo,
cu flori aprinse, vii, ce dau culoare
și fac, din orice zi, o sărbătoare.
Era odată! Nu mai e! – Alo!.
Eu am ajuns, tu unde ești? Mai vii?
Te-aștept, desigur! Ești, deja, pe drum?
Eu mă ocup de sobă, scoate fum,
și-i praf pe toate de pe-aici, să știi!.
Voi încerca, pe rând, să le adun:
și vasele, și cărțile, iar patul
îl voi aerisi puțin. Canatul
de la fereastră nu mai este bun.
Ajungi diseară? Bine! Foarte bine!
Am timp destul, va fi curat pe-aici!
Să mergi încet, la cal să nu dai bici,
că e bătrân și el! Ca noi, ca mine.
Sensul versurilor
Piesa descrie o cabană îmbătrânită, simbol al timpului care a trecut și al așteptării. Naratorul așteaptă pe cineva, rememorând vremurile bune și reflectând asupra trecerii timpului și a îmbătrânirii.