Luminile s-au stins în cer,
prin stele vine înserarea,
Eu fug spre alte galaxii
dar vreau să văd, o clipă, marea.
Talazurile-n vânt răsună,
apusuri se-opresc în larg,
Şi numai Luna vrea să pună
florile toamnei pe-un catarg.
Ninsorile mă-ngenunchează,
iar clopotele-n mine bat,
Nici vânturile nu oftează
pe drumuri fără de păcat.
Cu ceaţa glasului tău stins
m-ai risipit fără să ştiu,
Azi, peste focul meu a nins
şi să mă-ntorc e prea târziu.
De-aş şti că-n viaţa prefăcută,
o toamna te-ar trăda subtil,
Ţi-aş aşeza o frunză mută,
peste surâsul infantil.
Poate că-n cer e altă lege,
pentru-al iubirii joc nebun,
Dar nici aici n-ai înţelege
care din noi a fost mai bun.
Poemul meu nerăsfoit
va-ngalbeni într-un sertar,
Iar frunzele ce au foşnit,
nu vor mai plânge în zadar.
Eu voi rămâne-o amintire,
printre lumini de felinar,
Privind cum clipe de iubire
se rătăcesc fără habar.
Un calendar ne va petrece,
prin toamnele fără sfârşit,
Iar zilele dorind să plece
ne vor chema în infinit.
Prin munţi de stele şi uitări
ne vom mira de glasul nostru,
Dar nu vom pune întrebări
ştiind că ne-am ales un astru.
Sensul versurilor
Piesa exprimă regretul și nostalgia față de o iubire pierdută, evocând amintiri melancolice sub lumina felinarelor. Vorbitorul reflectă asupra trecerii timpului și a inevitabilității uitării, acceptând rolul de amintire într-un peisaj autumnal etern.