Nădejde.
Gândesc ades în cumpăna-nserării
La ziua care moare încă o dată
Și mă întreb: „E oare-a-nnoptării
Izbânda? Cerul n-are leac?”.
„Atunci când ura biruit-a firea
Și când prăpădul noaptea și-a întins,
Nu-i întrupare-n stare omenirea
Din necuprins s-o oprească-nadins?”.
„S-o lege-n loc și-n frâu să-i pună fuga
Ce spre abis o poartă nesfârșit.
Să-i spuie nopții: „Nu!” S-asculte ruga
Și să ne-ntoarcă iar spre răsărit?”.
Din cer înalt, Luceafăr din tărie
Îmi spune tainic sfat din infinit:
„De-i moarte noaptea care va să vie,
Christos e zorii care-au răsărit!”.
1982, Pașcani
Sensul versurilor
Piesa exprimă o căutare a speranței în mijlocul întunericului și al disperării. Se întreabă dacă omenirea mai are puterea de a schimba cursul spre abis, dar găsește răspunsul în credința că, chiar și în moartea nopții, Hristos este zorile care aduc lumina.