Ce ciudată e ființa umană…
Se aruncă nebună-n tumult,
Se iubește și cade-n capcană;
Ce-i puțin, ea dorește mai mult.
Dragostea-i e mereu sacrificiu;
Cel avut e ades renegat,
Nu-i valoare, e numai deliciu
Cu fidel, monoton, expirat.
Tot ce-a fost altădată iubire,
De năvalnică, oarbă dorință,
Nepăsare-i de nu-i „ne” simțire;
E rutină, nimic, neputință.
Explicație sumară ar fi;
Timpul trece și sapă rigole,
Întâlnitu-i banal zi de zi…
Riduri, scurgeri de ani, zile, ore.
Jocul dragostei tale dispare;
Te sărută pe frunte din milă,
Libidoul etern nu-l mai are,
Sexu-l face rar și din silă.
Fulgerarea de piept nu mai e;
Stai la masă, în pat, e totuna,
Gândul zboară la cine sau ce,
Te ferești de atingeri… cu luna.
Copiezi „anormal” din natură;
Neleal, fără griji, doar cuplarea…
Scopul e doar instinct, aventură;
Viața-i schimb, adulter încercarea.
Poate fi doar exces de-analiză;
Cuplul vrea libertate… oftează.
Nu frumos, ci defectul e miză,
Nu ce ai, ce-are altul contează…
Sau e doar o statistică, calcul;
Poligami din demult am luat lecții…
Preferăm animalic tot altul
Cu efect… de progres în selecții.
Ce e mult ni se pare puțin;
De iubiri ne vrem veșnic capcane,
Vrem carnaj de plăcere din plin…
Ce ciudați suntem… ființe umane.
Sensul versurilor
Piesa descrie deziluzia și uzura într-o relație de lungă durată. Explorează cum timpul și rutina pot eroda pasiunea și cum oamenii caută noutate și senzații tari în afara relației.