Tulburător, cum râul crem de-nnămoliri,
Mi-e sufletul, ce l-am căuş de vise;
Mă curg din pisc, printre caverne imprecise,
Cota să-mi cresc, să moştenesc slăviri.
Am stavile nenumărate-n stânci tăioase,
Cu răsăriri inopinate în vâltori.
Am piele fină, braţele neputincioase;
Sunt scrijelit, lovit, sunt fracturat în mii de ori.
Îmi curge-n contrasens curent continu
Pe căi neuronale, din centrala minţii
Cu stăpâniri ce am genetic, cum părinţii,
Să n-am implozii, să rămân un rectiliniu.
În rictus stau, scrâşnind pios din dinţi,
Din pete-ntunecate-mi fac fundal..
Le scuip petale roşu-aprins, ca din furnal,
Să ard în scrum săgetători fierbinţi.
Pedeapsă s-am, de merit, cu-antepronunţare;
La tot ce lumea „potriveşte” în neputinţe,
Să reuşesc să-ndeplinesc la toţi voinţe..
Să fiu definitiv, la lume, o justificare!
Sensul versurilor
Piesa explorează o stare de suferință profundă și dorința de purificare. Vorbitorul își acceptă soarta și se oferă ca o justificare pentru lume, într-un act de sacrificiu.