Cumul de strigăte, în timp neauzite,
De suferințe fără de ieșire
În talazul minții, diabolic în iuțire
Cu prăvăliri haotice-n simțiri zdrobite.
E lipsă de suport de ambient,
Cu rezultat fatal în consecințe
Și false rezolvări de suferințe..
Sfârșit, prin anacronic accident.
E lipsa crasă de comunicare
-Ce ar spăla reziduuri de eșec
Păstrate-n sumbra capă de „eveque”-
Pe-ascuns exorcizată-n condamnare.
Vina-i a celui ce nu moare,
Ce este partener, amic, părinte;
Indiferentul făr’ de har, ce minte..
Ei niciodată nu au vină de-ntâmplare!?.
Trăim printre conștiințe-n deficit,
În egoism ne exersăm demonul.
Suntem absenți la lecția când „omul”
Ne este seamăn.. și-l tratăm învinuit.
Sinucigașul este-o ultimă strigare;
Ecou așteaptă, dintr-o lume strâmbă,
Să-i vie salvator să poată s-o înfrângă..
E-n disperarea-i ultimă.. să nu se mai omoare.
Sensul versurilor
Piesa exprimă disperarea și izolarea unei persoane care se confruntă cu gânduri suicidare. Ea evidențiază lipsa de comunicare și indiferența celor din jur, care pot contribui la starea de disperare a individului. Este un strigăt de ajutor și o reflectare a unei lumi strâmbe, unde oamenii se simt învinuiți și neînțeleși.