În fapt, ziua-i mereu cum noapte,
Şi stat, e-n mersul de planetă.
Câştig, se pierde la ruletă..
Urlet, la surzi.. nu sunt nici şoapte.
Adânc, e doar că-i înălţime,
Iubirea-i doar un egoism..
Ateu, e ego-n misticism
Şi unu-n doi, este-o mulţime.
Marea-i şi nor şi râu, la termen
Şi, pierderea-i câştig găsit.
Odihna-i gând neobosit..
Grâu-i colivă, dar şi germen.
E negrul, alb complet închis
Şi naşterea-i moarte de făt..
Tristeţea-i sfârşit de desfăt
Şi iad, e colţ.. la paradis.
Egal, e minusul cu plus
Şi sfera mare-i rotund plat..
Jules Verne e turist neumblat
Şi răsărit, e-un alt apus.
Suntem şi-am dispărut în alţii,
C-avem doar puţini ani lumină
Şi, toţi, culpabili fără vină..
Ce mici suntem.. Cei mai.. „înalţii”!?!
Sensul versurilor
Piesa explorează dualitatea și paradoxurile vieții, subliniind relativitatea percepțiilor și condiția umană efemeră. Versurile juxtapun concepte opuse pentru a ilustra complexitatea existenței și fragilitatea umană.