Cu dragoste plouă peste-a mea omenire,
Se prăvale-n lacrimi, în suvoaie, în torent,
Măturând în puhoaie ce-i împotrivire,
Înecând existenţe-ntr-un inconştient.
Prăbuşiri de dorinţi din vaporii din suflet,
Înnegrind cer albastru cu norii de patimi,
Se-nnoiesc într-un ciclu, ce-i fluid fără cuget,
În tornade scrâşnind din fuiorul de datini.
Din vuietul lumii avântate-n amor,
Nu se opreşte colos, de-a iubi să petreacă;
Sunt pâraie adunate de simţiri, vrut şi dor,
Dig spărgând în suspinuri, de of ce se freacă.
Goi, fragili vă udaţi de sudorile ploii,
Din extazul de-o clipă de munci nesfârşite,
Curs să rupă, să ţipe-n plăcerile voii,
Din taifun planetar mii dorinţi să-nfiripe.
Este-o Terra-n talaz de lichidul albastru,
Cum sângele nobil constrâns de consens,
Bătând ţărmul cu inima lumii-n dezastrul
Mister, al iubirii… Înecând raţiuni de nonsens.
Sensul versurilor
Piesa explorează intensitatea și complexitatea iubirii, folosind metafore ale naturii, precum ploaia și tornadele, pentru a descrie forța copleșitoare a emoțiilor. Iubirea este prezentată ca un element distructiv și creator, capabil să înece rațiunea și să dea naștere la noi dorințe.