E groaznic că s-a inventat plecarea,
Ce de când ştiu mi-a dat melancolii,
Împovărându-mi gândul cu uitarea,
Ce-mi ia din loc, în timp… din reverii.
Dar nu-i aşa!?… Sau poate nu-i tot timpul,
Ce-am căutat zadarnic să dezmint,
Crezând că despărţirea-i anotimpul,
Mereu alt-nou, frumos… avid să-l simt!?.
Sigur, de când mă ştiu am iubit marea,
Cea unde valul sparge stâncile-n nisip,
Sau mângâie doar plaja, cum sudoarea
Pe pielea caldă… leac într-un risip.
De ea mi-e veşnic dor şi-i plâng plecarea,
De-ultim talaz, ce nu vreau să mă spele
De veşnicu-i murmur, foşnit şi-nfiorarea
Iubirilor vacanţelor… prefigurate-n iele.
Când plec e ca şi ruperea de coaste,
Cu smulsul inimii şi creierul în stoarcere,
Cu teama veşnică de părăsiri nefaste,
Ce nu se-ntorc la rugi… pentr-o întoarcere.
Ştiind de risc de despărţit definitiv,
Plecările mă destrupează adânc
Şi-ncerc dezesperat să n-am motiv
De consonanţe triste… le-ngropând.
Am frica, ce-a vecină când se moare,
Căci părăsirea-n nesfârşit se reproduce,
Acumulându-se-n finalul de plecare…
C-un sens unic şi fără de răscruce.
Sensul versurilor
Piesa exprimă teama și tristețea provocate de plecări și despărțiri, comparând această senzație cu o durere fizică profundă. Vorbitorul deplânge pierderea și se teme de părăsire, căutând să evite tristețea asociată cu aceste momente.