Îngrozitor ce negru poate fi nevăzul
Și mai îngrozitor de cunoșteai lumină,
Ce o uităm; doar lipsa-i dă statutul de divină
Altfel, n-am ști nici fericirea.. dacă-i rozul!.
Ar fi un simplu simț pierdut din cinci sau șase
Și nici n-am ști să spunem „Ce frumos!”..
Nici n-ar conta de cât ești de jegos;
Am fi mai înțelepți cu mult, nu plini de strasse!?..
.. C-am pierde raza călăuză și frivolitate;
Fără canoane de model mai zdrențăroși am fi
Și, poate timp ne-am mai petrece a citi
Așa pe întuneric.. Braille. Ne-am mai reface carte!.
Ferice am fi cu toții, o plus valoare
Peste ce-i fizic.. am fi numai esență.
Prostia ar dispare din necompetență,
Că oricum nici nu se vede.. Tot e-o-ntunecare!.
Sigur am fi mai parfumați, totul mai dulce,
Poate o-ntreagă lume-ar fi lapte și miere,
Căci orice simț parcă-n mister se cere..
Nici crime fără văz n-ar fi, nici hoți.. Ce să apuce?.
Cu siguranță alb ar fi și suflet, har
Și mintea ar fi criteriul strălucirii;
Doar de-am reinventa un alt organ privirii,
Am deveni iar ciclul timpului pierdut.. numit zadar!.
Un fulger scurt străbate din turla bizantină;
Se-aprind în jur fitilele din sticle-n zgomot tern.
S-a dus idilic vis, revin la fad patern;
Se-ntoarce lumea-n haosul banal.. E iar lumină!!!
Sensul versurilor
Piesa explorează importanța luminii și a percepției în viața umană. Sugerează că lipsa luminii ne-ar putea face mai buni, mai concentrați pe esență, dar și că revenirea la lumină ne readuce la banalitate.