Creație, sau evoluție în timp,
Obișnuit o denumim „o lume”…
E-un simplu obicei de-a da un nume,
Cum vara-i pururi, tot același anotimp.
Cât de perpetuu credem în peren
Și nu distingem fondul, superficiali!
Luăm tot convinși că suntem imortali…
Trăim iluzia de veșnic parte din refren.
De ne-am admite pururea inconsecvența,
Știind că-ntr-o secundă milioane mor,
Am renunța la dreptul unic de-autor…
Ne-am fi schimbat ideea despre existență.
De-am ști că lumea-i alta-n fiecare zi,
De la microb, ferigă, fluture, varan,
Scheletele din morți, ce-s cât o țară într-un an,
Am fi mai buni, fără excepții sigur ne-am iubi.
Visez o lume a individului, drept cult
Chiar de-i pe partea nevăzută a vieții, nu doar staruri;
Noii, cu toții, păstrând dușii în „hard” de anticaruri…
Să fim cu toții, o pururi, lume de real-ocult!
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra naturii efemere a vieții și a iluziei de permanență. Sugerează că acceptarea impermanenței și a interconectării ar putea duce la o lume mai bună, bazată pe iubire și înțelegere.